Ispitita de aroma unei albastre flori ,
Caut sa te-nteleg , Mihai ,
Caci ma-ntreb : ai ,
Vreodata , sa mori ca simplii muritori ?
Atat de preocupat de vesnicie
Si de cer , de toate !
Ai fost menit ca numele sa-ti dainuie ,
Tu , zburatorule , le ai pe toate !
Ma-ntreb , esti condamnat cu vesnicia ?
Nu cred sa fii Dumnezeu , urgia !
Desi esti soare , luceafar , luna ,
Apui , iar apoi satanic , iar rasari !
Cunoscut-ai tu pe cele moarte ,
Pe cel Dumnezeu , celest calau ,
Si avut-ai tu nimic si toate
Si iubit-ai peste tot si peste poate !
Impartasit-ai noua fericirea ,
Caci cand te citesc asta imi plangi :
O fericire amara , zicu-i eu cunoasterea
A carei pret e-ntregul timp sa scurgi .
...randuri inchinate vesnicului Eminescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu